Arhiva

Posts Tagged ‘salvaspeo’

Raport tura Cociului 6-9-12 noiembrie 2010

13 Noiembrie, 2010 4 comentarii

In primul sfarsit de saptamana din luna noiembrie a acestui an am programat o tura de weekend prelungit in Pestera Cociului de la Ponoara (de sambata pana marti), unde nu mai intrasem de doi ani.

Scopul turei a fost explorarea galeriei China, in amonte (dupa terminusul atins acum doi ani), continuarea explorarii fosilului Bismark, descoperit tot in urma cu doi ani si cartarea galeriilor nou gasite.

Participanti: de la clubul nostru Ovi Pop si eu, Simona Laiu, iar de la Montana Baia Mare, Odile Negrean.

Sambata dimineata ne-am pornit toti trei cu trenul spre Bratca, unde ne-a asteptat cu masina gazda noastra din Ponoara la care stam de fiecare data cand mergem acolo. Am mers acasa la ei, am mancat, ne-am facut bananele si ne-am pornit spre pestera.

Pe dupa masa am intrat in subteran, am trecut prin salile mari de la intrare, am trecut apoi prin Sala Lumanarilor unde am facut si niste poze, am ajuns la activ unde am gasit apele foarte mici, am trecut sifonul si am mers pana la bivuacul 4 de pe galeria China. Am mancat, ne-am reconfortat si ne-am pus la somn. Am pus ceasul sa sune (de la telefon) duminica dimineata, zi in care am pornit spre fosilul Bismark si analiza unei zone inainte de terminusul Chinei. Pe China am explorat si cartat aproximativ 100 m de galerii noi, cu active mici, iar amonte, in fosilul Biasmark, am gasit printre prabusiri o continuare stramta, foarte noroioasa si scurta, pe care nu am mai cartat-o. Duminica noapte ne-am retras la bivuac, iar luni dimineata ne-am pornit din nou, de data asta pana in terminusul de pe China. Pana acolo am gasit o alta galerie care aflueaza cu China, avand doua sali fosile iar in una din sali, la -200 m, am gasit o sonda de foraj si podeaua si peretii salii plini de ciment (sau alt material avand aspect asemanator cu cimentul), motiv pentru care galeria a fost numita Gal. Forata, iar sala cu pricina, Sala Sondei. In zona asta am gasit numeroase continuari, am stat printre prabusiri in mai multe puncte, la final explorand si cartat parox. 200 m de galerii noi. Trecusera deja 14 ore de cand am parasit bivuacul, asa ca ne-am retras si nu am mai analizat zona de terminus.

Marti dimineata ne-am trezit, am mancat, ne-am facut bananenele, am strans bivuacul (care e permanent lasat in pestera) si am pornit spre iesire. Cascada de langa bivuac crescuse deja, lucru care ne-am grabit putin. La ora 12 am fost la sifon, unde, cu 50 m inainte se auzea deja activul nervos. Am banuit ca sunt crescute apele si am mers la sifon sa vedem cum sta treaba. Dupa cum ne asteptam (dar speram sa nu fie asa), sifonul era inchis iar nivelul apei pe galerie era crescut cu cel putin 1 m. Cand am plecat de acasa, ne-am uitat la prognoza, care anuta ploi in saptamana asta, cu sanse mici de averse marti, cu ploi miercuri, joi si vineri, iar pe sfarsit de saptamana din nou vreme buna. Am sperat ca marti sa prindem apele mici cat inca nu incep ploile. Am decis sa stam doua ore sa vedem care e tendinta apei (de scadere sau de crestere). Dupa o ora jumatate scazuse cam 2 cm, lucru care ne-a facut sa ne intoarcem in bivuac pe China si sa nu mai asteptam, pentru ca la plecare din bivuac, activul care trece pe langa si curge si prin tarasul Somalia crestea si el si nu am vrut sa avem suprize neplacute pe taras. Stiind ca inaintea plecarii din Cluj ne-am anuntat intentia de a iesi cel tarziu marti seara, si ca exista riscuri impuse de conditiile meteo, am lasat dupa sifon un biletel din carnetelul de cartare, in care am zis ca ne retragem la bivuac pe gal. China, la viza 122 si ca ne vom intoarce in 24 ore sa verificam din nou nivelul din sifon, precizand data si ora.

Intorsi la bivuac am vazut cascada de langa mult crescuta, am desfacut din nou sacii, ne-am schimbat din neoprene in hainele uscate si ne-am intins. Am dormit pana noaptea, cand ne-am trezit, am mers sa vedem nivelul apei si al cascadei, vazand ca a mai scazut putin. Urma sa mai asteptam pana dimineata si sa ne intoarcem la sifon, asa cum am scris pe bilet. Ne-am facut un ceai si ne-am pus iar la somn, ne odihneam dupa turele de explorare si cartare din zilele trecute. Ziua si noaptea de marti au trecut cel mai usor. Miercuri dimineata cand ne-am trezit, am mers sa vedem nivelul apei care crescuse mult iar cascada era de nerecunoscut: avea debit de doua ori mai mare. Acest lucru ne-a facut sa nu mai mergem la sifon (apele erau evident in crestere), ci sa intram in asteptare. Ne-am dat seama ca nu mai mancasem de 24 de ore asa ca ne-am portionat mancarea care o pusesem de rezerva (stiind ca exista riscul sa nu putem iesi marti, conform planului initial) astfel incat sa ne ajunga cat mai multe zile, adica pana duminica, cand, oricum ar fi decurs lucrurile, ar fi scazut apele si am fi putut iesi. Astfel, am ajuns la concluzia ca dimineata mancam toti trei o oala de supa cu hrisca sau taitei si seara o oala de ceai cu bomboane (asta incercand sa folosim rational si butelia de rezerva pt primus). Am mancat, am aprins lumanari ca sa economisim bateriile frontalelor, ne-am pus la povesti si am adormit din nou. Ne-am trezit pe dupa masa, apa crescuse si mai mult, am mai analizat situatia, am presupus/sperat ca echipele de salvatori se pornesc spre noi, dar ca sa nu ne entuziasmam, am calculat ca totusi doar joi dimineata se vor porni. Seara ne-am facut ceai, am mai povestit de pestera si de turele din zilele trecute si am adormit din nou.

Joi dimineata, apa era si mai mare. Am luat in calcul cateva posibilitati, una din ele fiind ca si tarasurile de la intrarea in pestera sa fie pline cu apa, ceea ce i-ar bloca echipele de salvatori, deci, trebuie sa ne conservam energia si mancarea cat mai mult, in caz ca trebuie sa asteptam sa scada apele. Deja cascada de langa bivuac facea un zgomot atat de puternic, incat cu greu mai adormeam. Ne-am facut supa de rigoare, a fost cea mai gustoasa masa din viata mea 😀  si ca sa mai uitam de fome, care nu trecea niciodata, am mai povestit, am glumit si ne intrebam deja ce spun familiile. Speram sa nu se ingrijoree ca nu raspundem la telefon. Ziua de joi a trecut cel mai greu, nu prea ne mai era somn, foame ne rupea, iar ispita conservelor si ciocolatii care le lasasem pentru weekend, era tot mai mare. Am stins lumanarile in speranat ca mai adormim, dar deja nu mai avem stare sa stam in saci (in bivuac nu ne puteam ridica in picioare, caci tavanul e foarte jos, si nici pe orizontala nu ne puteam desfasura prea mult, caci latimea era exact cat 3 izolire si un loc de gatit).

Seara ne-am facut ceai si ne-am pus linistit in saci. Ovi adormise, il auzeam cum respira in gluga saclui, Odile nu mai misca nici ea, eu in schimb nu puteam adormi, ma invarteam dintr-o parte in alta, pana am decis ca mi prea cald si de asta nu pot adormi, scotandu-mi sosetele de lana din picioare. Cu greu, nu m-am mai invartit in sac ca sa nu-l tot trezesc pe Ovi si am reusit sa atipesc. Ca prin vis, o aud pe Odile „lumini!! Lumini!!”. Desi am sarit din saci si eu si Ovi, nu am crezut, mai ales ca in toate zilele astea, de la zgomotul apei ni s-a parut ca auzem voci, bormasina, batai de ciocan, eu am auzit chiar muzica, lucru care m-a ajutat sa adorm :D, deci nu ma miram prea tare ca dupa atata timp, sa incepem sa vedem si lumini. Dar Odile avea dreptate, tavanul galeriei era luminat de jos. Am piuit cu totii si am primit raspuns. Cea mai mare suprinza a fost cand l-am vazut pe Radu Pop, cu un zambat larg catre noi. Nu ne asteptam sa vina Radu, dar a fost o bucurie mare sa-l vedem avand in vedere ca ne este coleg in turele de explorare din V5. Era Radu si Vali de la Stei. Si vederea lui Vali mi-a adus zambetul pe buze, avem doi salvatori cu simtul umorului si prieteni cu noi. In 3 minute am devorat conservele si ciocolata care ne-au pus rabdarea la incercare timp de 3 zile, am strans sacii si am iesit din bivuac sa ne imbracam. Deja mi se facea greata de la mancare, era prea mult pentru stomacul meu dupa atata timp. Cand in sfarsit ne-am ridicat in picioare m-am uitata la colegii mei, Odile era vesela, iar Ovi, desi radea, era tras la fata cum nu-l mai vazusem…. ma gandeam ca si eu arat ca moartea in vacanta :D. Ne-am pus lucrurile in banane, ne-am luat neoprene si la drum.

Ii tot intrebam pe colegii nostri veniti de afara, cum e treaba la supratara, dar ne tot grabeau si nu ne-au zis mai nimic, doar ca e drenat sifonul, muncesc motopompele afara si tre’ sa ne grabim. Desi imi era greata si eram putin ametita, parcurgerea pesterii a fost ok, banana era deja ca o prelungire a mainii, nici nu mai simteam ca o duc dupa mine. Totul decurgea foarte repede si nu am avut timp de procesat. Abia dupa ce am trecut sifonul si m-a intampinat Adina de la Stei cu imbratisari si pupici, am simtit pentru prima oara ca suntem ‘victime’ sau ‘colete’, cum ne-a numit Luci Nistor. M-am intalnit cu colegi si prieteni care nu ma asteptam sa-i vad si totul a degenerat intr-o reuniune speo, pana ne-am odihnit putin si am baut niste ceai. Toata lumea ne intindea manacre dar noi deja eram scarbiti de cat am mancat inainte sa plecam din bivuac. Ne-au intrebat cum suntem, ne-au ajutat la banane si la firul de telefon, dar tot nu ne-au spus cum sta treaba la suprafata, pana ce am ajuns la Luci Nistor, care ne-a luat cu el inainte si ne-a zis ca afara e presa, e mare tam-tam si ca suntem asteptatati cu tot ce trebuie afara. Cand am auzit de televiziuni mi s-au taiat picioarele de la genunghi. Desi radeam si glumeam pe seama asta cu Ovi, mi s-a indoit sufletul gandidu-ma la mama si tata. Pentru ca plec aproape in fiecare weekend, nu le zic chiar tot timpul cand ma duc, iar de data uitasem sa le zic ca ma duc in bivuac in pestera, iar faptul ca au aflat de la TV, nici nu pot sa ma gandesc ce efect a avut asupra lor.

Pana la suprafata a fost totul bine, am ajuns repede (la 3 noaptea am iesit afara) – nicioadata nu am fost mai bucuroasa la vederea gunoaielor de la intrare si niciodata nu mi s-au parut mai pline de culoare –  am dat ochii si cu presa, ne-am recuperat ruscasii si hainele, ne-am schimbat, am povestit cu unii si cu altii si pe la 8 ne-am pornit spre Cluj.

Desi nu ne panicasem si nici nu am facut scenarii dramatice, am fost constienti ca puteama vea suprize neplacute si ca ce s-a intamplat a fost cea mai fericita varianta. In timp ce ieseam, Luci mi-a zis sa dau o declaratie de presa la 15 minute dupa iesire, asa ca am fost putin luata prin suprindere si nu am apucat sa le multumesc colegilor si tuturor celor care s-au implicat in actiunea de salvare. O fac acum, transmitandu-le multumirile noastre colegilor de la Salvaspeo si Salvamont Stei, Bihor si Cluj, celor de la ISU Crisana, SMURD si nu in ultimul rand primariei Ponoara, care am inteles ca a participat cu nisipul pentru baraj. Toata admiratia mea pentru coordonarea Corsa – evident, se putea si mai bine, unii crtica, altii reproseaza, dar per total, ce conteaza e ca au fost prompti (nu ii asteptam atat de repede) si au incercat sa fie cat mai discreti cu presa, cu exceptia inconstientilor (ca sa ma exprim frumos) care au dat nume…

O tura plina cu de toate, care mi-a marit experienta de speolog, care m-a invatat multe si care pe viitor, sper sa ma fereasca de asemenea situatii.

Anunțuri